Ce mă enervează la facebook

Facebook a nuanţat puţin ideea proverbului „spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti”. Nu este atât de important „cu cine” eşti prieten, ci „câţi” prieteni ai. Ca şi în viaţa de zi cu zi, cantitatea înlocuieşte calitatea, „cine”-le folosit numai la singular este mai puţin semnificativ decât pluralul „câţi”. Deci, spune-mi câţi prieteni ai ca să-ţi spun cine eşti!

În afară de faptul că a devenit un fenomen de care nu pot scăpa pentru că aproape toţi prietenii sunt acolo şi că preferă să-mi scrie pe wall decât să ne vedem la un suc...

îmi displac enorm like-urile. Sunt facile, sunt un click, sunt impersonale, nu spun nimic, nu duc nicăieri şi se uită repede. Dar dacă nu ai nici măcar un like pe zi, eşti un ratat şi trebuie să-ţi revizuieşti starea sau link-ul. Cine adună mai multe like-uri este cel mai simpatic.

îmi lipseşte enorm unlike-ul. Că pe lumea astea nu e numai plăcere, e şi durere, dar se pare că lumea virtuală vrea să ne sugereze doar fericirea.

mă încurcă pozele de profil cu bebeluşi. Cum se mai naşte un bebe, cum ajunge poză de profil la mami sau la tati de nu mai ştii cu cine stai de vorbă de fapt.

mă enervează că facebook alege să-mi arate pe perete ce vrea el, pe cine vrea el şi mai ales când vrea el.

refuz mereu cererile de farmville şi de alte aberaţii mâncătoare de timp şi de neuroni aiurea.

mă terorizează tag-urile. Nu poţi să te destrăbălezi puţin la o petrecere că se găseşte cineva să te pozeze şi să te tag-uiască de te ştie toată lumea apoi. Ai văzut cumva filmul I Know What You Did Last Summer? Cam aşa.

apoi sunt tot felul de promoţii aberante în care te trezeşti poftit de un amic care te tag-uieşte de-ţi merg fulgii pe vreo poză cu o ceaşcă de cafea sau o maşină. Iar de sărbători îţi transformă poza de profil în globuleţ, te agaţă în pom alături de alţi prieteni de-ai lui, necunoscuţi ţie, şi apoi zice că-i funny. Bineînţeles că toată lumea dă like.

Şi câte şi mai câte.

Pe tine ce te enervează la facebook? 


PS
Evident că postarea asta va ajunge şi pe facebook. Dă-i share, cine găseşte mai multe argumente pro sau contra va câştiga un... like. 

Dacă latina n-ar fi moartă, ar suna cam așa...

Unii se rârâie grațios în franceză, alții turuie în engleză ca un tory, dar vă provoc să îmi spuneți dacă știți pe cineva cu accent bun în latină.
Eu zic că nenea ăsta ne face pe toți în exercițiul lui de reconstituire a pronunției latinești. Iată cum ar fi putut suna Cicero făcându-l cu ou și cu oțet pe Catilina în fața Senatului. Admirați scandarea cu vocale lungi, V-urile, AE-urile, H-urile mute și patosul oratorului...

I. Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra? quamdiu etiam furor iste tuus nos eludet? quem ad finem sese effrenata jactabit audacia? Nihilne te nocturnum praesidium Palati, nihil urbis vigiliae, nihil timor populi, nihil concursus bonorum omnium, nihil hic munitissimus habendi senatus locus, nihil horum ora voltusque moverunt? Patere tua consilia non sentis, constrictam jam horum omnium scientia teneri conjurationem tuam non vides? Quid proxima, quid superiore nocte egeris, ubi fueris, quos convocaveris, quid consilii ceperis, quem nostrum ignorare arbitraris?

II. O tempora, o mores! Senatus haec intellegit. Consul videt; hic tamen vivit. Vivit? immo vero etiam in senatum venit, fit publici consilii particeps, notat et designat oculis ad caedem unum quemque nostrum. Nos autem fortes viri satisfacere rei publicae videmur, si istius furorem ac tela vitemus. Ad mortem te, Catilina, duci iussu consulis iam pridem oportebat, in te conferri pestem, quam tu in nos [omnes iam diu] machinaris.

III. An vero vir amplissumus, P. Scipio, pontifex maximus, Ti. Gracchum mediocriter labefactantem statum rei publicae privatus interfecit; Catilinam orbem terrae caede atque incendiis vastare cupientem nos consules perferemus? Nam illa nimis antiqua praetereo, quod C. Servilius Ahala Sp. Maelium novis rebus studentem manu sua occidit. Fuit, fuit ista quondam in hac re publica virtus, ut viri fortes acrioribus suppliciis civem perniciosum quam acerbissimum hostem coercerent. Habemus senatus consultum in te, Catilina, vehemens et grave, non deest rei publicae consilium neque auctoritas huius ordinis; nos, nos, dico aperte, consules desumus.

Radiohead - Lotus Flower

„Dansează ca și cum nimeni nu te-ar vedea” dacă vrei să ai 2 milioane de vizionări în 4 zile. Și chiar asta au făcut Radiohead în proaspătul clip la Lotus Flower.

Thom Yorke se zbânțuie, zbârnâie și zvâcnește ca un șaman narcotizat care-și rostește incantația. 

Oarecum înspăimântător și pe alocuri monstruos, dar nișa apreciază.

Brâncuşi 135

Astăzi se împlinesc 135 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi. Cum toată blogosfera şi facebook-ul se extaziază că google aduce un omagiu sculptorului cu origini olteneşti, nu pot să mă abţin ca să nu scriu şi eu ceva nostim în onoarea acestei zile.

Anul trecut, prin martie, vizitam atelierul lui Brâncuşi, refăcut la poalele Centrului Pompidou, într-o incintă de sticlă discretă şi ferită de zgomotul bulevardului. Un grup de madame sărite bine de vârsta tinereţii ascultau curioase spusele unei ghide de un leat cu ele. Le vorbea despre viaţa şi opera sculptorului în timp ce mie îmi creştea mândria naţională ca vrejul lui Jack, mai să spargă tavanul. Erau câteva cuvinte pe care nu le înţelegeam neam. M-am dat mai aproape, m-am concentrat, ;i am realizat că ceea ce mie îmi suna a chineză, nu era decât pronunţia defectuoasă a neaoşului Târgu Jiu. Poate că mai pronunţase şi alte toponime care nu aveau nicio legătură cu realitatea, dar ce contează. Partea cea mai amuzantă a fost atunci când ghida a supus, mai mult mirată decât informând, că Brâncuşi nu s-a însurat niciodată. I se păruse o mare bizarerie acest amănunt din viaţa unui artist care a creat în fond Sărutul sau Poarta Sărutului. Mirarea s-a răspândit ca un văl bezmetic şi peste feţele ascultătoarelor ei.

Recunosc că nici eu nu ştiam mare lucru despre viaţa sculptorului şi nici nu mă interesase vreodată dacă acesta fusese sau nu căsătorit. Fapt e că prima carte pe care am extras-o din bibliotecă după ce m-am întors de la Paris a fost Petre Pandrea – Brâncuşi amintiri şi extaze. Se prăfuia alături de alte câteva zeci de cărţi cu cotor alb - negru, marcă editurii Meridiane. Este o carte minunată, pe înţelesul profanilor şi care îţi spune cam tot ce ar fi pertinent să ştii despre unul dintre cei mai importanţi oameni pe care i-a dat această ţară.

O altă carte cel puţin la fel de interesantă despre Brâncuşi este cea a Carolaei Giedion-Welcker, istoric de artă german, dar asta în cazul în care vreţi să aprofundaţi.

La final, nu mă abţin să transcriu unul dintre citatele celebre atribuite sculptorului:

Toată viaţa mea am căutat numai esenţa zborului. A zbura: ce fericire !... 

Sfinx de București

Am dat peste o clădire frumoasă dar cam dărăpănată din centrul Bucureștiului, în spatele Spitalului Colțea (Str. Slănic nr.2). Am regasit-o ulterior ca monument istoric pe lista oficială și am aflat că datează de la sfârșitul secolului XIX - începutul secolului XX - dar nimic mai mult despre arhitect sau sculptor. Imobilul este pe colț dar cu arhitectură rotundă.

Deasupra coronamentului cu arhivoltă troneaza blajin un Sfinx grec cu forme feminine, un Hermes ciung, cu coif înaripat, si o figura feminina neidentificata.

Pentru o plimbare virtuală în zonă vă invit pe Google Maps.

Ieftin, că le-am furat

Dacă pe vremuri furtișagul era o apucătură dosită, mai nou este o calitate cu care unii se fălesc. 

Două exemple urbane, la două nivele :

1. Seara, trecând pe lângă Librăria Dalles de pe Magheru, o tânără întreprinzătoare mă acostează îmbiindu-mă cu niște parfumuri și cu lozinca „Ieftin, că le-am furat”.
2. O doamnă respectabilă, din branșa culturală, ne lămurește  de ce umblă cu cartușul de țigări în poșetă. „Păi bărbat-meu lucrează la vamă. Nu mi se mai închid dulapurile de atâtea pachete de cafea și țigări.” Nimeni din grup nu pare șocat, deși confidența mă uimește pentru că ne cunoaștem abia de câteva zile.

Nevasta, fudulă de belșugul și bunăstarea procurate de soțul destoinic care știe să fenteze legea, trâmbițează viciul familial cu o vanitate egoistă.

În comparație cu ea, vânzătoarea de parfumuri ciordite îmi pare un Robin Hood contemporan care aduce aspirantelor nevoiașe luxul interzis.

Atenţie, hoţi !

Ca să păstrez tema linxului, iată o poză împuşcată azi pe Calea Moşilor.

Patronul magazinului s-o fi săturat de hoţi aşa că le-a afişat mutrele în geam poate, poate s-or bucura de oprobiul public.

Câte ceva despre reţeaua socială

Mark Zuckerberg nu e sexy, nu e moral, nu e social, şi cu toate astea întruchipează pe deplin visul american. De la „Moartea unui comis voiajor” de Arthur Miller încoace, tinerii americani se împart în două: tocilarii şi popularii. Evident că nici în filmul The Social Network nu există excepţii. Tocilarul tocilarilor este pus faţă în faţă cu cei doi populari, gemenii Winklevoss.

Zuckerberg e antipatic, asocial, freaky, dar şi al naibii de deştept. Gemenii sunt frumoşi, ambiţioşi, morali, dar şi teribil de stupizi. Şi cum în filmele americane tipice, tocilarul e cel care reuşeşte, în timp ce popularii sunt nişte looseri, nici de această dată situaţia nu se schimbă. Iar pentru ca succesul să fie maxim, nu vom uita nicio clipă că faptele s-au petrecut în realitate, iar personajele principale încă trăiesc.

The Social Network este la limita dintre Reality show şi box office, un film făcut special pentru a aduna toate Oscarurile, dar şi pe toţii spectatorii, utilizatori de facebook şi nu numai; un film nu chiar cuceritor despre cucerirea lumii; un film realizat după tipar despre redefinirea relaţiilor interumane.

Finalul filmului, în care învingătorul, miliardarul şi genialul Mark Zuckerberg, rămas singur, după proces, în faţa reţelei sale sociale aşteptând ca totuşi „ea” să-i dea accept pe facebook, spune totul despre lumea pe care mai din distracţie, mai din nevoie, a creat-o.

Cenaclul Flacăra, patru suluri de hârtie igienică

Coperta DVD-ului „Te salut, generație în blugi” - documentar despre Cenaclul Flacăra de Cornel Diaconu

Filmul documentar al lui Cornel Diaconu despre Cenaclul Flacăra mi-a dat nostalgia unei perioade în care nici nu existam. Filmările a fost făcute în 1983 în timpul turneului prin țară al Cenaclului, și, deși sunetul înregistrărilor este infect, atmosfera de pribegie boemă și trai comunitar este reconstituită fidel. 

În prim plan, după cum era de așteptat, personalitatea carismatică și histrionică a lui Adrian Păunescu. Nu cred să fi văzut vreodată un actor care să recite mai bine poezii decât el, deși părea uneori că-i lipsea o doagă. 

Megaloman constructiv, Păunescu avea manierismele lui de a declama pompos deasupra cântărețului, nu ezita să își reclame cu ostentație paternitatea mișcării și de fapt chiar avea de ce să fie mândru. Cred că Păunescu a avut meritul de a fi reconstruit o identitate națională și de a fi insuflat un patriotism autentic unui publicul vlăguit și frustrat.

Colega mea M., liceană din generația flăcăristă, mi-a povestit că a asistat la trei spectacole de-ale Cenaclului. Un bilet a costat-o patru suluri de hârtie igienică.  În liceu cereau voie de la director să asculte în cantina liceului, în afara orarului de funcționare, transmisiunile Cenaclului de la Radio România Tineret. În ultimii ani, spunea ea, Păunescu întârzia cu orele la spectacol și lăsa publicul să aștepte. M. mai spunea și că ajunsese de râsul lumii fiind văzut mergând pe mai multe cărări înainte să se urce pe scenă.

Mie mi-a plăcut una din replicile din film, în care Păunescu este întrebat din public „Care este viitorul Cenaclului Flacăra”, iar el răspunde „O amintire frumoasă”. Și mare dreptate avea.

calul, regele şi ţeapa

Cea mai recentă şi cea mai impozantă statuie inaugurată în Bucureşti – da, aţi ghicit, statuia ecvestră a lui Carol I din Piaţa Revoluţiei, realizată de sculptorul Florin Codre – pare a fi mai mult un elogiu adus armăsarului regal, decât regelui. Carol, prezenţă discretă, este estompat în spatele gâtului arcuit al animalului. Faţa regelui este inexpresivă, aproape ştearsă, haina sa pare o bucată de tablă îndoită, iar atitudinea, una cât se poate de banală şi cuminte, ca şi cum personajul s-ar întoarce obosit seara de la o plimbare la galop.

Calul însă face toţi banii! Un armăsar frumos, impunător, bine hrănit, nescopit, ba dimpotrivă, dotat cu nişte organe sexuale mari, frumoase şi vizibile din orice unghi ai privi. Apoi coada, ridicată obscen, după unii pentru a defeca, după alţii pentru a exprima mândria conform expresiei „a ţine coada pe spinare”. În toată piaţa aceea, un animal îl pune în umbră nu numai pe stăpânul său de bronz, un Carol cu expresie de burghez amator de echitaţie, ci şi pe mult controversata ţeapă a lui Ghilduş, ajunsă acum o baligă înfiptă într-un băţ.

Şi încă ceva.

Statuia ecvestră a lui Carol I din Bucureşti are şi pagină pe Wikipedia. Aşteptăm cu interes pagina ei de facebook. Bineînţeles că îi voi da like sau, şi mai cool, vom deveni prieteni.

Cuvânt-înainte

La început a fost Cuvântul-înainte.

Sfânta Treime va fi dezbătut şi ea pe întuneric, în jurul unei mese, misiunea, valorile şi obiectivele proiectului „Creaţiunea” înainte de a se apuca de treabă. (Posibilitatea ca Ziditorul să fi tras o duşcă de eter şi să fi făcut un dicteu automat sub influența tăriei este prea vexantă pentru a o lua măcar în considerare.)

Se cade aşadar să urmăm pilda cea bună şi să dăm cititorului descrierea activității scriitoriceşti ce se va desfăşura în această parcelă de văzduh informatic.

În ograda noastră cresc eseuri de antropologie urbană, cugetări despre societate, pensée-uri despre stiluri de viaţă, recomandări de evenimente, cărţi şi personalităţi, alte ierburi bune şi rele.

Vă invităm să rasfoiţi acest florilegiu şi să inspiraţi cu nesaţ prospeţimea acestor etc.

Aşadar, lăsaţi-vă duşi cu zăhărelu' !